Metodologie exemplară

Adică sfânta. Nici nu ştiu de unde să încep. Hai să o luăm cronologic. Oana Ioana a fost cu mine în clasă, în generală. Cu alte cuvinte, o cunosc dinainte să-i crească ţâţele. Care, între noi fie vorba, n-au crescut cine ştie ce. În misiunea ei de sfântă, Oana era ajutată enorm de meclă. Nu era frumoasă, dar avea o expresie a feţei care te convingea de cum o vedeai că e cea mai nevinovată fată pe care o cunoşti. În misiunea ei de fiinţă umană, Oana nu era ajutată de creier. Cu un amar regret mistuit de nepăsare recunosc că toţi o consideram [şi o considerăm, desigur] “înceată”. Ca să citez un prieten “e proastă de pute pământul sub ea”, ce să mai. Puternic mânată de o ambiţie inexplicabilă, Oana nu înceta să demonstreze tuturor calitatea asta a ei. Care, se pare, era cea mai pregnantă şi care, paradoxal, scotea din orice situaţie în care ar fi putut fi acuzată de ceva rău.

Moment 1

În toiul adolescenţei, serile de vară le petreceam cu gaşca de pe stradă pe la fiecare dintre noi. Ne adunam într-un loc şi nu ne mai mişcam de acolo până dimineaţa. Ca şi ceilalţi “derbedei” din sat, ştiam cu toţii cam pe unde aveau loc alte astfel de adunări. Şi, desigur, la rândul lor, ceilalţi ştiau despre locaţiile noastre. Într-o seară, ne-am strâns la Didi acasă. Dă-i cu un suculete, dă-i cu o bere, hai să ne uităm la un film, etc. etc. Oanei i se pusese pata pe un flăcău din alt cartier. Ăsta a aflat de treaba asta şi venea după noi aproape în fiecare seară, mirosind că e rost să-şi tragă şi el gagică. Oana însă făcea pe inabordabila şi pe necuceribila. Îmi venea să-mi tai venele de fiecare dată când auzeam “Ştii, Ştefan, eu vreau doar să fim prieteni”. După ce pleca ăsta, discuta cu celelalte fete: “Ai văzut, fată? Vaaaaai, nu cred ca mai rezist! Şi ce frumoooos eeeee!”. Îmi era greu să înţeleg de ce era cretină. Timp de o săptămână, omul a tot venit şi a prestat despre vrăjeală cum a ştiut el mai bine. Oana însă nu s-a lăsat. Când băiatul a văzut cum stă treaba, plictisindu-se de atâte figuri, a încetat să mai discute cu ea despre politică şi fizică cuantică şi a trecut mai departe, facând avansuri unei prietene de-a Oanei. Pentru a arăta ea cât e de pricepută, bună prietenă, maestru într-ale cupidonismelor, i-a propus fetei respective: “Vrei să-ţi fac vrăjeala cu Ştefan?”. Normal că fata a acceptat. Nici una, nici alta, zbang! “Ştefan, Mihaelei îi place de tineeee…”. Românu’ s-a dus la Mihaela, a stat puţin de vorbă cu ea şi peste o jumătate de oră erau undeva în umbre, făcând ce făceau ei acolo. Nu sex, dracului, că erau la 2 metri de noi. Se pupau pe obraz. Când cei doi s-au retras, Oana s-a aşezat pe un scaun şi şi-a aruncat o privire lungă şi contemplativă pe fereastră. A stat aşa vreo 5 minute. Faza următoare am regretat-o câţiva ani buni, dezvoltându-mi chiar complexe şi frică de calorifere. M-am dus eu la ea s-o întreb ce are, dacă este ok, astea. Am fost lovit frontal de o avalanşă de fraze de genul “A, Mihaela aia e o curvă! Ce, nu ştia că mie îmi place de Ştefan?” şi “Nu mai am ce discuta cu ea toată viaţa!”. Eşuam grav în a înţelege logica pe care a urmat-o ea în toată aventura asta şi concluziile pe care le-a tras de pe urma ei. S-a certat cu Mihaela zdravăn, dar s-au împăcat după o săptămână sau doua. ce mă amuză pe mine e că Mihaelă e şi acum împreună cu Ştefan.

voi continua altă dată cu asta, că mi-e prea somn